Martie de tango

Istanbulul m-a făcut sa-mi dau seama de ce îmi plac ciubucele. Dacă pana acum pentru a face fericit un copil i-as fi oferit de mărțișor bastonașe de zahar roșu împletit cu alb, acum (m)i-as dărui un alt fel de mărțișor. Si asta va doresc si vouă, ca de acum înainte martie sa fie făcut din tango la fel de delicios precum e ciubucul din zahar topit.

M-am întors cu trăiri amestecate, dar toate întru Bine... Un amalgam dulce-amar de autentica sorginte orientala. Toate realizări mai degrabă ulterioare experienței, replici (ecouri) ale emoției de a fi inspirat aerul de pe malul Bosforului, in mod nepremeditat si fara ghid. Poate ca doar era necesar sa cobor un pic in aval sa vad ce e in amonte.

Un vârtej de emoție. As spune ca vârtejul e halucinant prin puritatea esenței unei singure emoții atotcuprinzătoare, mai degrabă decât un amestec de mai multe emoții. Nicăieri ca in tango nu am mai întâlnit emoția in esență atât de pura. In alte dansuri (salsa, samba etc.) este euforie, în diverse alte pasiuni e adrenalina (jocurile de noroc, sporturile extreme etc.), in îndrăgostire e bucurie si beatitudine, ... inconștiență, in pierderea dragostei e suferință, deznădejde, furie, frustrare. In tango sunt toate acestea la un loc si multe altele, unele ce nu pot fi numite si pe care poate nu le vom identifica niciodată. Sunt toate, țesute într-o singura pânză, pe care o îmbraci si porți. Este Emoția rafinata pana la lichefiere, iar apoi toarsa, ca din aur lichid si fierbinte, in miliarde de fire insesizabile, o țesătură atât de fina, dar atât de puternica încât se incarnează pe tine. O a doua piele de care nu mai vrei, dar nici nu te mai poți dezbrăca vreodată.

Este zâmbet dulce si amar in acelasi timp. Foșnetul - despre care credeai ca poate fi doar auditiv, dar înțelegi acum ca e si vizual - al dansatorilor. Invizibil din dans sau pe pista, se dezvăluie ochilor de pe margine. Bucuria care, asemenea unui pește care nu poate supraviețui prea mult in afara mediului său, freamătă în orice milonga, oricât de mica sau de mare, dar este străină ochiului (sau sufletului) netrăitor de tango, căci nu transpare sau atinge pe cei de dincolo de pistă - mandala tangoului. Misterul (matematic?) prin care se poate atinge perfecțiunea sau indrepta catre dezastru orice milonga grație medicului de garda care este DJ-ul, care are o (incredibil de uriașă) responsabilitate a creșterii sau scăderii pulsului "pacientului".

M-am întors de la Istanbul. Gândindu-ma cum naiba pot fi un bun DJ. Dacă voi mai putea aprecia vreodată drept atrăgătoare vreo persoana din afara milongii (sau tangoului), căci pe strada sau in jurul meu singurii oameni interesanți sau cu un chip care imi atrage atenția sunt cei care (realizez o fracțiune de secunda mai târziu) seamăna cu diverși tangueros/as pe care i-am văzut sau cunoscut.

M-am întors visând si dorind. Iar faptul ca îmi doresc ma face sa gândesc la viitor. Mă gândesc (pe mine) la timpul viitor.

Croșetez și deșir tande și trăiesc în miezul zilelor (nopților) de tango. Alt fel nu exista... si nici n-au existat. What pre-tango days? :)

Luna martie e făcută din tango. La Constanta faptul e public luni, miercuri si vineri. In restul zilelor depinde de noi sa o trăim, intim sau zgomotos, după pofte si posibilități.

Iar mărțișorul pe care l-am confecționat in atelierul nostru de tango se numește Lectia de tehnica pentru femei, este împachetat frumos si vă așteaptă cu mic, cu mare, luni, 15 martie, la ora 20.30, la Tomis Dance Studio.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Despre zâmbet si alti demoni ai tangoului

L-am cunoscut pentru prima data in viata mea (de tango) dupa un dans. Il mai intalnisem si cu alte ocazii. Eram cunostinte vechi. Un chip familiar, o intamplare haioasa, o surpriza... acestea toate si multe altele il invocau, iar el aparea. Zilele trecute am realizat ca nu e vorba de unul si acelasi. Ca zâmbetele merg in grup. Ca, asa cum se intampla de obicei in cadrul unui grup, toti sunt diferiti, dar exista ceva ce ii aduce laolalta, ceva ce au in comun. Asa cum sunt si dansatorii de tango dintr-o comunitate, sau, de ce nu, de la un festival.

Primul isi face aparitia un zâmbet de care am mai vorbit, chiar in postul precedent. Zâmbetul incert. Intruzâmbirea (:)) nesigurantei. Zâmbim asa cum si calcam la inceput: nesigur, tremurat, pe glezne fragile. Ca-n strachini. Ne intrebam de multe ori de ce credem ca ne place asta. Cu siguranta nu vrem sa ne petrecem viata calcând in strachini. Totusi cunoasterea ne precede. Stim ca o sa stim si de ce ne place. Deocamdata doar zâmbim anticipativ, in necunoasterea noastra. Suntem ignoranti, dar vom fi si altfel.

Al doilea este zâmbetul victorios: "Am reusit!"...la ce s-o referi asta... Am reusit sa calc pe langa partener(a) fara sa-i strivesc degetele! Am reusit sa fac ram pam pamul! Am reusit sa intrerup reuniunea (nesuferit de) intima a genunchilor nostri! Am reusit sa(-i) schimb greutatea! Am reusit o sacada cu un boleo si-o barrida! Haaa! De-aici inainte lumea e a mea.

In ordine absolut aleatorie, urmeaza zâmbetul de curtoazie, cu numeroasele sale rude: zâmbetul de "ce ma bucur ca m-ai invitat!", cel de "mmm, nu prea ma bucur ca m-ai invitat, dar in fine", cel de "aaaa, nu-i nimic ca ai invitat-o pe ea", cel de "poate ma inviti si pe mine in seara aceasta". Tot un membru al acestei ample si distinse familii este si zâmbetul de flirt. Care poate fi siamez cu unul dintre cele de mai sus, sau poate merge de unul singur in cautarea fericirii, cu armele lumesti pe care le are la indemâna: o ocheada, un iz de parfum sau aftershave, o gluma, o bârfa, o exclamatie, un compliment, artileria grea - un hohot, sau de ce nu, o aluzie, un santaj sentimental, un pariu, sau o amenintare. Orice, doar sa-ti aduca un dans cu cine vrei. Mezinul familiei este zâmbetul dintre dansuri: o versiune mai inocenta a celor de mai sus - de acomodare, de consfintire a legaturii secrete dintre cei doi sau de musamalizare a unei stângacii a vreunuia dintre cei doi dansatori, daca nu chiar a amândurora; de asemenea, poate fi o versiune mai necoapta a fratelui mai mare ce urmeaza sa bata la usa.

Iata-l, a sosit un reprezentat de vaza al familiei tangoului. Zâmbetul tradator. Tradator, insa, paradoxal, si cel mai sincer; cel care tradeaza o greseala, o stângacie, o surpriza. Totusi, nicaieri nu am vazut mai limpede decât in tango un zâmbet mai autentic si mai imaculat decât cel ce succede (si astfel dezvaluie) o confuzie sau o greseala (fireste, in masura in care convenim a vorbi in tango despre corect/gresit).



Apoi Zâmbetul. Obiectul nestiut al zâmbetului anticipativ. Desi inflorit spontan pe buze in timpul unui dans, pare de nesters. Un zâmbet care ia prin surprindere, chiar si pe zâmbaret, care uneori nici nu e constient de vizitatoru-i inopinat. N-are legatura cu flic-flacuri sau triplu tulupuri, poate mai degraba cu un acord dulceag sau sfâsietor al unei viori, tânguirea unui bandoneon, o palma miscata pe spate, sau o imbratisare care, desi nu are nimic insinuant in ea, te face sa ametesti, sa-ti bata inima foarte tare, sa te treaca fiorii sau sa ti se taie genunchii. N-ar trebui sa se sfârseasca niciodata si n-ar trebui sa mai existe nimic dupa el.

Dar spectacolul continua. Muzica se opreste. Tanda s-a sfârsit (când?). Urmeaza zâmbetul de final. De politete, in loc de multumesc, sau de euforie mai bine sau mai prost retinuta. Acesta din urma de asemenea cunoscut sub denumirea de zâmbet tâmp. Când nu ti-e foarte clar de ce partenerul nu te mai tine in brate (pentru ca nu ti-e clar ca muzica nu mai cânta), când nu stii in care parte trebuie sa te indrepti, caci nu ti-e clar in ce incapere te afli si de unde ai venit inainte de dansul acesta (care inainte de dansul acesta??), nu stii daca trebuie sa-ti conduci partenerul sau sa fii condus, sau poate sa pleci de capul tau. Cu toate acestea, mentii aparentele, (esti totusi intr-o milonga!) te indrepti, cu ingaduinta gravitatiei, spre un loc in care se intrezaresc vag cei care iti tineau companie si te asezi, mimând decenţa. Zâmbetul tâmp iti mai tine, o buna bucata de timp, companie. Te uiti spre ring, desi nu vezi nimic. Pretinzi ca urmaresti sau participi la conversatii din jur, desi auzi doar frânturi care nu inseamna nimic pentru tine; zâmbetul tâmp te ajuta sa mentii o mina interesata. Rasfoiesti ceva sau iti fixezi privirea intr-un punct fix (care doar tu stii ca inseamna in gol) si nu mai vrei nimic decat sa pastrezi acea traire (care te-a facut sa zâmbesti) inchisa pe veci intr-o carcasa de sticla adânc adânc inauntrul tau. Totusi, pe masura ce trec minutele, ea paleste si se indeparteaza de tine. Nu poti face nimic ca s-o tii lânga tine si nici nu depinde de tine s-o provoci sau s-o aduci inapoi. Nu poti decât sa speri ca va mai reveni. Nu stii când sau cu cine. Dar este ceea ce te agata si ceea ce te (va) tine pentru totdeauna in aceasta lume (a tangoului). Stiinta (sau speranta) ca va reveni. Dependenta de zâmbet. Drogul cu sevraj suav.

Ruda plapânda a acestuia este zâmbetul melancolic. Poate fi un simptom de sevraj al deprivarii de Zâmbet. Este cel care ne viziteaza atunci când uitam ca sau de ce iubim tangoul sau cand privim cuplurile alunecand pe pista de dans si ne proiectam si pe noi insine acolo, întru o clipa de fericire trecuta si viitoare.

Caci, da, daca zâmbet nu e, nici tango nu e. Si invers.

Zâmbetul te face fericit, dar doar acela autentic. Si, desi, dupa cum stim, exista mai multe tipuri de zâmbet, si inauntrul si in afara lumii tangoului, doar unul este genuin, iar el este acelasi in tango si non-tango: este Zâmbetul care antreneaza atat buzele, cat si ochii. Oricare alt surogat nu pacaleste creierul.

Zâmbetul este primul pas al unui cabeceo, este stadiul incipient, chiar inainte de a sti cine va fi partenerul. Atrage Tangoul. Cu putin noroc, si vice versa.